Doar pentru că îți dorești să funcționeze, nu înseamnă că devine real. Doar pentru că vrei, iar nu funcționează. E posibil chiar și dacă amândoi vreți, aveți multe în comun, vă simțiți bine împreună și în dormitor ies scântei, de plăcere, relația să nu funcționeze. Acestea sunt doar câteva dintre ingredientele unei relații sănătoase, dar nu sunt toate și nu garantează funcționarea.

 În primul an de relație sau în faza de început, se dezvăluie cele mai frumoase părți ale fiecăruia, apoi lucrurile este posibil să fie cu totul altfel. Un altfel pe care nu îl dorești, lucrurile  o iau pe o panta cu mult disconfort.  Să crezi atunci că celălalt se va schimba cu timpul nu este realist, este o fantezie. Din contră, trăsăturile de caracter se vor accentua. Iar o eventuală schimbare se va produce poate doar în terapie, cu multă muncă interioară.

Să te schimbi tu pentru că celălalt vrea, iar tu nu, aduce mult disconfort, frustrare, neautenticitate și în timp suferință.

La fel, tot fantezie este să crezi că dacă tu faci ceva, celălalt va face și el acel ceva sau vei obține ce îți dorești. Doar pentru că tu ai un comportament anume, specific, nu îl va face pe celălalt să facă ce îți închipui tu, dacă nu îi comunici ce îți dorești. Nevoile, dorințele se comunică, nu se  ghicesc. Dacă vrei ceva, spune! Comunică, comunică pe limba voastră, a cuplului, dar pune și în cuvinte.

Pentru că relația să funcționeze e nevoie ca ambii parteneri să facă eforturi conștiente care să „repare” ariile sau fanteziile care, lăsate libere să evolueze în capul fiecăruia, ar cauza probleme pe termen lung.

Și cam care ar fi ariile astea? Arii care, poate, la începutul relației voastre, erau ignorate, neimportante sau importanța lor era mult diminuată.  

Suntem animale sociale și ne hrănim din (nevoie de) relații. Mă fascinează relațiile, îmi place să lucrez în cabinet în jurul acestui subiect, așa că sunt mare amatoare de cărți și articole despre relații.  În cartea sa „Intimitate zbuciumată”, dr. Janet G. Woititz identificare câteva astfel de exemple:

  • Critica și/sau descurajarea permanentă. Uneori poate să vină ca un spirit de glumă, dar pe termen lung este dăunătoare;
  • Indisponibilitatea de a vorbi despre lucruri care sunt importante pentru celălalt partener;
  • Indisponibilitatea de a socializa cu alții sau de a petrece timp doar cu partenerul. E nevoie de un echilibru, nu de a te plasa în una dintre cele două extreme;
  • Indisponibilitatea sau, la polul opus, nechibzuința de a cheltui bani.

Fiorii îndrăgostirii, fluturii din stomac și tresăririle inimii de la începutul relației fac ca probleme precum cele de mai sus să nu conteze, însă, în timp pot deveni copleșitoare.

„Motivul pentru care este vital să fii conștient de ce anume îți trebuie ca să faci o relație să funcționeze (și apoi să întreprinzi ceva concret în privința asta) este că…cu cât aștepți mai mult înainte de a încheia o relație, cu atât mai îndelung vei aștepta în viitor. De ce? Fiindcă cu cât aștepți mai mult, cu atât te va speria mai rău gândul viitoarei pierderi. Adulții care au crescut în familii disfuncționale (și au avut parte de o îngrijire inconsecventă) găsesc că orice schimbare în viață este chinuitoare. Să pui capăt unei relații este exact genul acesta de schimbare dureroasă.”

(Woititz, Intimitate zbuciumată)

Și iată un adevăr, poate dureros: vei suferi când o relație se sfârșește, chiar dacă se dovedește a fi una rea, disfuncțională. Și atunci, poate părea prea rece, dar e nevoie să ne gândim în termeni de minimizarea a efectelor: este foarte important să reduci pierderile, adică e de preferat să închei relația mai devreme, și nu mai târziu. Când e mai devreme sau mai târziu? Asta depinde de fiecare, făcând „un calcul în economia relației”.

Dar ce se întâmplă? De ce știind că sunt probleme, pare că relația nu funcționează și tu nu pui capăt? Pentru că este frica de o suferință necunoscută mai mare, ca un vid, o gaură ce se va deschide în suflet când partenerul va pleca, o durere insuportabilă, o viață care pare pierdută când celălalt pleacă, teamă de abandon.

Și ce e de făcut? Stați de vorbă despre aceste temeri, despre aceste probleme până când amândoi sunteți satisfăcuți de rezultat. Comunicarea, găsirea limbajului comun, aducerea „cărților pe față” sunt soluțiile. E nevoie de compromisuri. Știu, cuvântul a căpătat conotații poate negative, dar e vorba de cât poți accepta legat de un subiect, fără a veni cu disconfort mare, de a găsi un limbaj comun, o negociere, o cale de cooperare care se ajustează în funcție de fiecare dintre parteneri. A nu  fi capabil de compromis într-o zonă cu probleme devine un punct nevralgic, un măr al discordiei, și va periclita relația voastră. Când unul dintre parteneri refuză ferm, este inflexibil la cooperare, sunt șanse mari ca această dinamică relațională să devină un tipar pentru problemele din relație, adică limbajul vostru de comunicare în relație. Asta poate însemna că în relația voastră se va instaura dictatura și nu dialogul, caz în care e posibil să apară din ce în ce mai multe dezacorduri și este necesar să vezi că baza, fundația nu e solidă.

Dacă calea comună, limbajul comun nu e de găsit, oricât vă străduiți, nu e un dezastru, căci o relație care nu funcționează nu trebuie văzută în termeni de pierdere de timp sau eșec. Este  despre a fi conștient că așa nu merge, iar asta e la fel de important ca oricare reușită, căci din fiecare relație umană învățăm. Asta contează: că învățăm, că evoluăm cu fiecare pas, cu fiecare relație, că experiența ne modelează creierul. Fiecare sfârșit și nou început sunt procese de a te cunoaște mai bine, de a deveni, de  a afla modul în care relaționezi, care sunt opțiunile, cum faci alegerile și sunt șanse de a înainta pas cu pas către alegeri relaționale din ce în ce mai potrivite.

Într-adevăr, dacă te străduiești să faci o relație să funcționeze, uneori, în loc să găsești un drum comun pentru amândoi, vei descoperi că singura cale e cea de ieșire. Să înțelegi că „nu merge” e la fel de important ca orice altă reușită. Din fiecare legătură interumană vei învăța câte ceva. Așadar, învățăturile sunt cele care contează, procesul devenirii contează, evoluția pe care o înregistrezi ca urmare a experienței trăite contează. Rezultatul concret – dacă relația se repară sau nu, ca efect al eforturilor voastre – contează mult mai puțin.”

(Woititz, Intimitate zbuciumată)

Evoluția, schimbarea se vor traduce la nivel cognitiv în a începe să privești lumea „cu alți ochi”, vei emite alte vibrații, discursul ți se va schimba, poate modul în care arăți – vei vrea poate o nouă coafură, un stil nou de a te îmbrăca, vor fi persoane pe care le cunoști de mult timp și poate acum te vor atrage, vei încerca lucruri noi  – ca un nou univers ce se va deschide, deși a fost mereu acolo, în stare latentă, dar nu l-ai văzut, nu te-a tentat.

Vor fi însă și persoane care după astfel de experiențe nu vor vrea să se mai implice în relații sar care se tem de o nouă rană, de deschiderea cele vechi, încă sângerândă. Aceste persoane de multe ori, din cauza trecutului traumatic, au sentimentul că se îndreaptă spre eșec, orice ar face, chiar înainte de a se atașa de cineva.

Relația este ca un proces și dacă o privești așa nu ai cum să eșuezi, indiferent ce se întâmplă. Iar în proces rămâi implicat atât timp cât îți este bine,  fiecare experiență are sensul și menirea ei. Aceasta este partea bună pe care o vei lua cu tine de fiecare dată.

Leave a comment