Respectul de sine adevărat vs respectul de sine dobândit

Cu toții vrem să ne simțim bine cu noi înșine, să fim împăcați și liniștiți în interior și în tot ce alegem să facem în exterior. În fiecare dintre noi există părți sănătoase care caută să crească, să se dezvolte și să-și atingă potențialul. Pentru ca acest lucru să se întâmple firesc, avem nevoie de un contact bun cu propria pesoană, relații hrănitoare, un mediu securizant și, nu în ultimul rând, un sentiment bun în legătură cu cine suntem. Anume acest sentiment a fost numit de specialiști respect de sine.

Respectul de sine reprezintă o însușire a capacității de auto-apreciere care este evidentă în viața emoțională și în comportamentul unei persoane și o însoțește în toate demersurile sale. 

Adică felul în care voi simți, gândi și acționa va fi “colorat” de acest sentiment profund al sinelui și care ține mai degrabă de cine sunt, decât de ceea ce fac sau ce am realizat. O dezvoltare sănătoasă a respectului de sine are nevoie de atmosfera a ceea ce Carl Rogers numește “acceptare necondiționată”. Este crucial ca aceasta să ne însoțească de la începutul vieții și să răspundă nevoilor noastre de a fi doriți, văzuți așa cum suntem, îngrijiți și protejați, prețuiți și susținuți în dezvoltarea noastră.  

“Oamenii sunt la fel de minunați ca apusurile de soare dacă îi lași să fie. Când mă uit la un apus, nu încerc să îl controlez. Urmăresc cu uimire cum se dezvoltă.” 

Carl Rogers

Acest fel de a fi urmărit și ghidat cu drag și încredere în copilărie contribuie la  dezvoltarea unui sentiment de sine sănătos. Voi avea cu adevărat respect pentru propria persoană dacă m-am simțit autentic respectat de cei care m-au îngrijit. 

Pe parcursul creșterii și maturizării noastre e posibil ca îngrijitorii primari să întâmpine dificultăți în viața lor, să nu știe cum să ne răspundă adecvat nevoilor noastre, să nu fie pregătiți pentru rolul de părinte, să fie traumatizați și copleșiți de propriile răni nevindecate. Toate aceste experiențe ne pot depăși capacitățile de reglare și ne pot afecta negativ relația pe care o vom dezvolta cu noi înșine. Adesea durerea neprocesată a traumelor de relație din copilărie apare sub forma gândurilor autocritice, toleranță scăzută la greșeli sau prin angajarea în comportamente autodistructive. Câteva exemple des întâlnite sunt dependența de muncă sau obsesia de a face mereu ceva, incapacitatea de a spune “nu”, remarci autodepreciative precum ”Nu sunt suficient de…” “Nu sunt bun de nimic”, deprimarea și descurajare atunci când dăm greș sau când lucrurile nu au mers cum ne-am dorit. Toate acestea sunt semne distinctive ale respectului de sine dobândit, adică bazat pe realizări, pe care îl putem recunoaște prin următoarele manifestări:

• un simț exagerat al responsabilității în relațiile cu alți oameni și incapacitatea de a pune limite,
• permisiunea ca judecățile altora să îmi influețeze emoțiile sau respingerea rigidă a feedback-ului și a părerilor despre comportamentul, munca mea,
• nevoia de realizări pentru a fi împăcat cu mine,
• felul în care îmi tratez corpul prin abuz cu substanțe și comportamente care îi fac rău,
• lipsa timpului și a spațiului personal,
• o imagine de sine superficial pozitivă sau o concepție grandioasă despre propria persoană, autoevaluarea exagerată fiind un mecanism de apărare împotriva unui profund sentiment de insignifianță,
• dorința arzătoare ca ceilalți să aibă o părere bună despre mine,
• frustrare în caz de eșec și tendința de a mă învinovăți excesiv când lucrurile merg rău sau dimpotrivă de a da vină pe alții,
• spirit de contradicție prin încercarea de a impune altora propria opinie sau, dimpotrivă, teama de a spune ce gândesc din frica de a nu fi judecat.

Respectul de sine dobândit este ce am înțeles despre noi că ne face valoroși și demni de atenție, apreciere, iubire și chiar de a exista. Spre deosebire de acesta, adevăratul respect de sine nu are nimic de-a face cu autoevaluarea pe baza realizărilor sau a lipsei acestora. 

“O persoană care se simte confortabil în propria piele nu spune “Sunt o ființă vrednică fiindcă pot să fac cutare și cutare”; ci spune: “Sunt o ființă omenească indiferent dacă pot sau nu să fac cutare și cutare.”

Gabor Mate

Respectul de sine oglindește în primul rând felul în care mă văd eu pe mine – ce gândesc, simt, cred, îmi spun despre cine și cum sunt în fiecare moment din viața ta. Dacă mă autoevaluez pe baza realizărilor, pun preț pe ce gândesc alții, depind de capacitatea de a produce rezultate, pun presiune pe mine să fac lucrurile la un anumit standard, mă simt bine doar când sunt productiv – atunci funcționarea mea se bazează pe un respect de sine dobândit. Oricât de bine mă face să mă simt pe moment, acesta nu respectă sinele, respectă doar realizarea, fără de care sinele este respins. Pe când respectul de sine adevărat acceptă, e independent de opiniile din exterior, este stabil, nicidecum neprevăzut, este despre cine sunt și nu doar ceea ce fac.