Povești de viață: importanța narațiunilor personale

Viața noastră este o sumă de povești.

 Relațiile cu ceilalți se clădesc pe baza experiențelor comune, a poveștilor pe care le trăim împreună, dar și pe baza poveștile zămislite de mintea unei persoane și care împărtășite către altă persoană reprezintă o modalitate universală de a crea legături între noi. Ne conectăm mințile, așa cum adesea facem la reuniuni, la petreceri, la nunți, botezuri și chiar înmormântări, înșirând povești pe ața timpului și ne minunăm de puterea pe are o are experiența comună, cufundându-ne în universalitatea experiențelor împărtășite.

Crearea de povești autobiografice se țese din firele mai multor forme de integrare.  Integrarea presupune aducerea împreună a proceselor interioare separate, singulare și diferențiate, într-un întreg funcțional. Iar asta face creierul nostru.

Vom vorbi de:

• integrarea pe verticală, când procese complexe cum sunt reflecția și concepția din cortexul cerebral superior se combină cu pulsiuni emoționale și motivaționale din regiuni mai profunde ale creierului. Când funcțiile de reflecție ale cortexului sunt deconectate intrăm în modul neintegrat și suntem inflexibili.

• integrarea pe orizontală, când cele două emisfere cerebrale lucrează împreună și creează elementul cheie pentru a avea narațiuni coerente, cum se întâmplă atunci când dăm sens vieților noastre.

„Cum narațiunile coerente sunt cel mai elocvent semn prevestitor al faptului că un copil va dezvolta față de noi o relație de atașament care-l va face să se simtă în siguranță, acest proces de integrare bilaterală poate reprezenta aspectul esențial al capacității unui părinte de a asigura copilului un mediu propice și o bază sigură”.

Daniel J. Siegel și Mary Hartzell –  Parentaj sensibil și inteligent 

• integrarea temporală, când conectăm procesele de-a lungul timpului.

„Acesta este rolul fundamental pe care-l îndeplinesc poveștile: ele conectează sinele în trecut, în prezent și într-un viitor anticipat. Această călătorie mentală în timp este caracteristica centrală a poveștilor, așa cum se găsesc ele peste tot în lume.”

Daniel J. Siegel și Mary Hartzell

•  integrarea interpersonală – poveștile creează legături între oameni, între mințile lor.

Te invit să reflectezi asupra propriei tale povești de viață. În acest mod poți ajunge la o înțelegere de sine mai profundă, îți vei înțelege emoțiile de zi cu zi și vei prețui acest mod de cunoaștere personală. Mintea ta se va modifica ca urmare a autoreflectării și experiențele tale cu ceilalți se pot modifica și ele.

„Experiența modelează mintea așa cum mintea modelează experiența”.

Daniel J. Siegel și Mary Hartzell

Rolul jucat de povești în viața noastră a fost studiat prin prisma mai multor discipline științifice, de la antropologie, studii culturale, psihologie, până la neuroștiințe. Daniel J. Siegel și Mary Hartzell au reunit concluziile acestor studii,  astfel:

• poveștile sunt universale – le găsim în toate culturile umane;

• poveștile însoțesc omul pe toată durata vieții sale – sunt în viața noastră de când ne naștem, pe perioada copilăriei, apoi în relațiile mature;

• poveștile par să fie specific umane – nu a fost observat instinctul narativ și impulsul de a spune povești la alt animal;

• poveștile presupun serii de evenimente într-o succesiune logică, dar au și un rol important în controlul emoțiilor. Poveștile reprezintă rezultatul întrețeserii dintre emoții și gândirea analitică;

• poveștile joacă un rol în comunicarea cotidiană, precum și în sentimentul de sine interior. Suntem creaturi sociale, iar această întrepătrundere între planul interpersonal și cel personal demonstrează asta;

• poveștile pot juca un rol esențial în procesele memoriei;

• poveștile pot fi corelate cu funcționarea creierului. Emisfera stângă pare a fi predispusă la a face supoziții despre legăturile logice dintre informații, iar emisfera dreaptă conferă contextul emoțional și datele autobiografice care dau sens poveștii personale de viața.

Preocupat de modul în care mintea procesează informația, psihologul Jerome Bruner consideră că poveștile presupun, pe lângă expunerea unei serii de evenimente, și o viața sufletească a personajelor din poveste, aceste procese narative făcând posibilă incursiunea adâncă în lumile subiective ale oamenilor.

Michael Gazzaniga, specialist în științe cognitive, a identificat că emisfera stângă a creierului are funcția de interpret, procesând informațiile. Emisfera stângă are o puternică tendință de a spune povești despre evenimente, asta pentru că se bazează pe raționamente logico-deductive care încearcă să explice cum sunt legate lucrurile între ele. Dacă emisfera stângă este deconectată de cea dreaptă, inventează povești, chiar dacă îi lipsește contextul necesar pentru a înțelege ce vede. În acest caz poveștile au coeziune, fiind logice în conexiunile lor, dar nu sunt coerente, adică nu au sens în contextul general emoțional și senzorial al situației.

Viața internă este percepută și înțeleasă de emisfera dreaptă a creierului. Astfel pentru ca o narațiune să aibă sens, adică să încorporeze semnificația subiectivă, socială și emoțională pe care viața interioară a personajelor o are, este necesar să includă procese specifice emisferei drepte. Trebuie deci, pentru ca mintea să spună o poveste coerentă, emisferele cerebrale dreaptă și stângă să fie integrate reciproc.

Este nevoie de timp pentru noi pentru a reflecta asupra experiențelor interpersonale și personale și astfel să ne cunoaștem mai bine și să fim conștienți de aici și acum. Vom înțelege trecutul, prezentul și modul în care anticipăm viitorul.

Noi suntem autorii activi ai propriilor povești de viață!

Povestea ta care este?