"Nu se cântă bine decât pe ramurile propriului arbore genealogic." René Char

Cu toții am venit pe lume cu un cordon ombilical fizic, psihologic și emoțional care ne leagă pe viață de mamă, de tată și frați. Deși este tăiat la naștere, multe persoane devin târziu adulte în adevăratul sens al cuvântului, și mai ales atunci când reușesc să vindece în interiorul lor relațile complicate simbiotic cu mama și ceilalți membri ai familiei și să trăiască conform alegerilor personale. Adică să devină ființe autonome care aleg și își conduc viața după propria voiță și nu repetând scenariul de viață, suferințele,  proiecțiile, greșelile, nefericirea și lipsurile strămoșilor lor. Această povară emoțională neprocesată de către părinți este transmisă inconștient către copil, blocându-i capacitățile sănătoase de reglare, consumându-i energia și vitalitatea și rănindu-i profund nevoile simbiotice și de autonomie.

“Faptele sunt încăpățânate.” (Anne Ancelin Schützenberger) 

Unul dintre cei mai apreciați experți în studiul dependențelor și tratarea traumelor, Dr. Gabor Maté, consideră că “boala unui individ ne vorbește întotdeauna despre legăturile multigeneraționale ale familiei de origine și despre cultura mai largă în care se desfășoară viața persoanei respective.” Cu alte cuvinte, experiențele bunicilor și părinților, contextul lor de viață – afectează profund dezvoltarea copilului, astfel relația lui cu familia va fi și relația lui cu sine și cu viața în general.

Cum se întâmplă acest lucru?

Să răspundem la această întrebare ne ajută Psihogenealogia – știința care se ocupă cu studiul problematicilor familiale și a mecanismelor de transmisie a inconștientului familial. Aceasta susține că, de cele mai multe ori, avem de-a face cu 2 tipuri de transmitere:

– Transmiterea intergenerațională – între generațiile care se cunosc și transmit în mod conștient, de multe ori verbal, informații, atitudini, convingeri, atribuiri, poziții de viață, etc.

– Transmiterea transgenerațională – între mai multe generații, uneori îndepărtate, care transmit “sarcini neterminate” ascunse, nespuse, chiar negândite, ceva ce nu a fost digerat, dar resimțit în mod confuz și exprimat prin suferințe.

În copilărie, fecare dintre noi își creează o poveste a vieţii pentru propria persoană. Luăm decizii timpurii despre cum vom fi și ce vom face, mai întâi în relațiile cu părinții și familia, apoi le întărim în interacțiunile cu ceilalți. De cele mai multe ori aceste decizii reprezintă concluziile unor mecanisme de supraviețuire:

 “Nu sunt suficient de …..”

“Nu pot să mă arat așa cum sunt…”

“Trebuie să fiu puternic…”

În dialogurile interne pe care le purtăm cu noi inșine sunt, de obicei, prezente traumele transgeneraționale. Atunci când  nu suntem conștienți de vocile din capul nostru, le proiectăm prin tranzacții ulteriorioare, jocuri psihologice, psihodinamică de transfer și identificare proiectivă în relațiile din prezent. Astfel se transmit suferințele și dificultățile între generații – prin relaționarea îmbibată de durere. Conștientizarea acestei secvențe ne oferă posibilitatea de a înțelege și dezafecta arborele genealogic al traumelor transgeneraționale.

Ce se întâmplă când “umerii” unei generații au fost deteriorați de experiențe adverse? Cât de mult contează această pagubă pentru succesul generațiilor viitoare?

Vestea bună e că istoricul nostru de viață nu este și destinul nostru. A cânta bine pe ramurile propriului arbore genealogic înseamnă să recunoaștem ceea ce s-a întâmplat cu noi în contextul nostru de viață, în familia și în cultura în care ne-am născut. Să vedem și să ne conectăm la impactul pe care legăturile și dinamica familiei le-a avut asupra noastră, să retrăim și să integrăm propriile “sarcini neterminate”. Din momentul în care întoarcem atenția spre noi și trăirile noastre este absolut uimitor felul în care descâlcim, fir cu fir, haosul din interior și îl transformăm în conținuturi ce au sens pentru experiența noastră de viață. Această așezare a informațiilor personale face loc pentru manifestarea autenticității și redobândirea autonomiei. Astfel încât traumatizarea începe în relații, continuă în relații, este firesc să se vindece tot în relații. Psihoterapia vine să susțină acest proces prin relația terapeutică de încredere și siguranță care va crea spațiul necesar și potrivit pentru introspecție, conectare și integrare a părților ranite și reprimate din noi. În această manieră, trecutul nu va deveni viitorul și vom putea construi viața pe care ne-o dorim aici și acum.