Despre Simbioză: unde începi Tu și unde se termină celălalt?

Simbioza este un concept care ne ajută să explicăm un anumit tip de relație. Termenul provine  din limba greacă (“syn” = împreună și ”bios” = viață) și a fost folosit în biologie pentru a descrie două organisme care lucrează împreună pentru beneficii reciproce și, în acest proces, acționează ca unul singur. 

Cum se întâmplă mai exact acest lucru?

Simbioza este o relație strânsă între două ființe din specii diferite sau din aceeași specie. În majoritatea cazurilor, de această relație beneficiază cel puțin una din cele două specii / organisme, în timp ce, pentru cealaltă specie, legătura poate avea un efect pozitiv, negativ sau poate fi neutră. Există trei tipuri de bază de simbioză: mutualismul – cele două organisme diferite trăiesc împreună şi beneficiază de pe urma acestei asocieri pe termen lung și sunt obligatoriu dependente una față de cealaltă; comensalismul – formă de relație în care un organism folosește protecția sau resturile de hrană ale celuilalt care îi oferă adăpost; parazitismul – relația în care unul dintre organisme câștigă, iar celălalt moare.

În psihologie, folosim cuvântul “simbioză” într-un mod similar pentru a descrie o relație în care două persoane funcționează ca una. Spre deosebire de termenul biologic, psihologia utilizează acest termen pentru a se referi mai degrabă la un model de relație nesănătos, care se asociază cu relațiile de codependență. Modelul simbiotic are ca rezultat configurarea clasică a unui salvator sau îngrijitor și a unui partener nevoiaș și dependent într-o relație.

Rolurile în simbioză sunt învățate încă în copilărie, deoarece atunci nevoile simbiotice prevalează categoric și depind mult de ceilalți pentru a fi satisfăcute necondiționat. O dezvoltare umană sănătoasă reprezintă o recunoaștere și îngrijire potrivită a nevoilor simbiotice și a celor de autonomie, deoarece suntem ființe relaționale și avem nevoie de contact social la fel de mult ca de hrana, somn, căldură, protecție. 

Să luăm exemplul unui cuplu – unde tipul de relaționare simbiotic nu le permite flexibilitatea sau egalitatea să se manifeste și îi limitează pe ambii parteneri în libertatea lor de a fi ei înșiși. În ciuda disconfortului și a suferinței resimțite în relație, deoarece este extrem de epuizant și frustrant să renunți la tine și nevoile tale constant, ambii parteneri, din cauza propriilor dificultăți relaționale, nu renunță să investească în continuitatea codependeței.

Relațiile simbiotice pot fi extrem de stabile și se simt ca fiind foarte strânse, pentru că nu permit diferențierea – ne plac aceleași lucruri, gândim la fel, facem totul împreună, nu putem sta unul fără celălalt, suntem suflete pereche. Rolurile sunt foarte previzibile și, prin urmare, partenerii se pot simți în siguranță.

Ambii parteneri știu ce se așteaptă de la ei. Să zicem că persoana A a început să fie o îngrijitoare emoțională pentru părinții săi, încă de când era un copil mic, poate chiar de când era un bebeluș. Aducând acest rol și în viața de adult, aceasta păstrează vie în interior complicația simbiotică care i-a asigurat supraviețuirea și sentimentul că doar așa poate fi în siguranță. Același lucru este valabil și pentru persoana B. El sau ea a învățat că este mai în siguranță să rămână mic, să se izoleze, să nu-și arate emoțiile, dorințele, gândurile și astfel să nu-și asume responsabilitatea pentru propriile nevoi și propria viața. Să rămână în cadrul acestui rol într-o relație de adulți înseamnă că nu mai e nevoie să se uite la propria persoană, nu mai e nevoie să se confrunte cu trăirile, dificultățile, anxietățile reprimate, dar și cu cele din prezent.

Fiecare persoană are investiția ei în a menține această dinamică. Dacă te regăsești în descrierea persoanei care se simte responsabilă pentru celălalt și pentru relație – persoana A, merită să te întrebi:

Mai e nevoie să controlezi exteriorul pentru a te simți în siguranță în interior? Ce te împiedică acum, adult fiind, să fii tu însuți?

Sau poate îți este dor să fii copil, unul iubit, dorit și îngrijit, și în loc să te confrunți cu durerea pentru copilăria pierdută și nevoile neîndeplinite, ai devenit un partener dependent precum e persoana B?

Cert e că cei doi ratează capacitățile lor înnăscute, dar blocate la vârste timpurii. Persoana A are nevoie să-și crească abilitatea de a se îngriji pe sine și de a alege ceea ce este bine pentru ea, iar persoana B să-și asume propria putere, competență și impactul său asupra celorlalți și asupra lumii înconjurătoare, să ocupe din ce în mai mult spațiu în propria viață.

Cele două tipare relaționale își au rădăcina în contactul slab cu propriul Eu autentic, iar calea de ieșire din simbioză începe atunci când te uiți la tine așa cum ești, renunțând la iluziile de iubire și mecanismele de supraviețuire. Primul pas este recunoașterea dificultăților și a suferinței care a creat acest fel de a fi în relație. Obținem claritate numai când putem privi de-adevăratelea în interiorul nostru, necesitatea acestui proces fiind pusă în cuvinte de către Carl Jung: