Despre rușine și puterea pe care o are asupra noastră

“Rușinea acționează ca un apel neîntrerupt la tăcere, pasivitate și disimulare.”

Dr. Harriet Lerner

Îți amintești când te-ai simțit rușinat ultima oară? Cum te-ai simțit atunci? Unii experimentăm rușinea ca o senzație viscerală, alții ca umilință, dezgust. Sunt situații când ne simțim rușinați, când facem gafe, când ne sfiim sau ne jenăm atunci când avem un insucces, un eșec. Câți dintre noi n-am fost în situații în care parcă am fi vrut să dispărem din acel context. E vorba aceea – simțeam că intru în pământ de rușine. Tuturor ni se întâmplă din când în când. Ceea ce face diferența este modul în care gestionăm rușinea și cum ne afectează.

Dar ce este rușinea?

Este o emoție care ne chinuie, o frică de a nu fi destul de bun, o „emoție socială, cum spunea H. Lerner în Dansul fricii, asta însemnând că, de obicei, cineva se rușinează în fața altcuiva. Dar chiar și când ne rușinăm față de noi înșine, e posibil să evocăm o audiență formată din indivizi care se uită la noi cu dezgust, dezaprobare și milă”. Rușinea este legată de credințele despre cum ne văd ceilalți, și deși sunt nerealiste ne izolează și ne opresc din explorare a lumii la adevărata capacitate. Rușinea este despre a fi. Despre a fi așa cum suntem, autentici, despre frica de a ne arăta și poate, uneori, să ducă la anxietate socială sau la frică în contexte sociale. Este despre a ne rupe din relații, despre a întrerupe contactul cu ceilalți.

Ce se întâmplă cu noi când ne rușinăm?

Când ne rușinăm, creierul, asemeni corpului se blochează. Abilitățile cognitive și intelectuale, mai ales în cazul celor care se confruntă cu rușinea fundamentală, sunt suprimate de emoțiile negative. Și pe bună dreptate! E greu să gândești rațional sau să privești cu claritate realitatea atunci când creierul îi dă de înțeles corpului că este expus la riscul de abandon sau deces.

Nivelul de stres asociat rușinii  – dacă acesta e prezentă în viața noastră în mod constant – este foarte ridicat și din acest motiv efectele negative asupra compoziției biochimice a creierului inhibă neuroplasticitatea și învățarea.

Între social și cultural

Rușinea este o emoție socială. Louis J. Cozolino caracteriza rușinea fundamentală ca „trăirea totală a sentimentului de izolare, respingere și interzicere a aproprierii sociale, stimulând aceleași regiuni cerebrale ca durerea și teama”. Rușinea are și o componentă culturală – în funcție de comunitatea în care trăiești, deoarece abaterea de la normele sociale atrage rușine. De multe ori este dusă la extrem și în funcție de epocă există rușine legată de vârstă, neputință, stigmatul pus de boli somatice sau mintale – rușine de a avea HIV, boli cu transmitere sexuală, boli mintale, dependențe-, singurătate, secrete de familie, modul în care arătăm, de corpul nostru, de propria sexualitate, de cum ne comportăm și ne exercităm rolurile,  etc.

Cum este cu laudele?

Ce alte efecte are rușinea asupra noastră, pe lângă faptul că ne izolează și ne rupe din relații?
Un alt comportament comun întâlnit la persoanele care suferă de rușine fundamentală este că laudele nu au niciun efect asupra lor, nu se pot bucura de ele, sunt pur și simplu trecute cu vederea. La polul opus, orice afirmație pe care o pot interpreta drept critică le va afecta foarte mult, declanșând o reacție de tip luptă sau fugi. Aceast comportament are efecte pe termen lung, afectând modul în care persoana acționează sau din contră, nu acționează, oprind-o din dezvoltare. Persoana se ferește să încerce lucruri noi, dacă nu este sigură de reușită. Se ferește și de eșecuri, nu are deschidere față de nou, făcând dezvoltarea și învățarea să fie diminuate sau chiar blocate, nu înfruntă dificultăți, nu învață să-și controleze nesiguranța.

Corpul – „vedeta” scenariilor despre rușine

Cel mai adesea, rolul principal în discuțiile despre rușine îl primește trupul. Firește sunt multe persoane care au o atitudine pozitivă față de propriul corp. Sunt însă și persoane care se simt rușinate de modul în care arată. Femeile sunt cel mai adesea ținta remarcilor legate de corp. Standardele impuse de epocă, modă, consumerism merg până la extrema de a ne simți rușinate că nu suntem conform standardelor sau șabloanelor. Suntem bombardate din toate direcțiile cu informații despre modul în care ar trebui să arate femeia ideală sau cât de cât aproape de ideal (aici fiecare are propria imagine) până când propriul „șablon” își face loc confortabil în mintea noastră.

Țesătura rușinii

Rușinea ne face să ne retragem, să ne ascundem, să ne acoperim cu o mască.  De cele mai multe ori ea nu vine singură, ci însoțită și de alte emoții.

Câteodată poate să fie doar jenă – mai ușor de dus decât rușinea și cu consecințe de scurtă durată. Atât jena, cât și rușinea sunt emoții sociale și sunt legate de fanteziile pe care ni le credem despre cum credem că suntem văzuți de ceilalți.

Alteori, rușinea vine cu vină. Vina se naște atunci când am experimentat comportamente de care nu suntem mândri și reprezintă o încălcare a valorilor și credințelor noastre fundamentale, a caracterului. Vina are și o componentă sănătoasă, când nu este excesivă,  căci ne orientează comportamentul, ne asigură integritatea și demnitatea. Este deci despre a face, în timp ce rușinea este despre a fi, despre convingerea că nimeni nu ne poate iubi dacă ar ști cum suntem.

Sunt momente când rușinea se întrețese cu furia, cu mânia pe cei ce ne pot judeca, când suntem priviți prin filtrele altora, în funcție de etichetele puse.

“Rușinea generează și mai multă rușine, în același timp în care închide o persoană sau un întreg grup de oameni în tăcere și izolare.”

Dr. Harriet Lerner