De ce nu ne schimbăm?

În mod tradițional, când cineva începe psihoterapia, începe cu gândul că vrea să se SCHIMBE. Începem prin a ne gândi ce am vrea să fie diferit în viețile noastre. Poate că ne gândim că avem defecte și am dori să nu le mai avem. În orice caz, începutul începuturilor este marcat de dorința de schimbare.

Destul de repede ajungem la ce nu merge, cum ne-am dori să fie diferit, ce e nevoie să sa schimbe ca noi să obținem ce ne dorim. Totuși, cu toate aceste informații, de cele mai multe ori persoana observă că schimbarea nu se produce. Apare în terapie acea întrebare “OK, și cum fac să ajung acolo?”. Se pune întrebarea “Dacă știu ce trebuie să fac ca să fie bine, de ce nu fac?”. Uneori persoana chiar face schimbarea necesară, însă ea nu durează. După o vreme, revine bine-cunoscutul fel de a face lucrurile de dinainte cu forță, parcă, și mai mare.

Este necesar să facem diferența între schimbare de comportament și schimbare de mentalitate.

Schimbările de comportament sunt, pentru unii dintre noi, mai accesibile și mai ușor de produs. Însă, fără o schimbare în felul fundamental în care vedem viața, pe noi înșine și pe ceilalți, schimbările de comportament nu durează și/sau se simt “fake”. În analiză tranzacțională, schimbarea de mentalitate se numește “schimbare de scenariu de viață”, sau “schimbare de script”.

Scenariul de viață este felul în care omul încearcă să facă ceva previzibil dintr-o existență, de altfel, haotică și fără sens. Funcția lui principală este una de homeostazie, de echilibru psihic. Starea de a fi în echilibru psihic nu neapărat este o senzație de bine, este doar o stare în care lucrurile sunt familiare și previzibile. În funcție de felul în care a crescut fiecare, “familiarul” este mai mult sau mai puțin plăcut și funcțional în viața de adult. Indiferent de trăirea subiectivă care vine la pachet cu scenariul fiecăruia, funcția lui rămâne aceea de a echilibra, iar oamenii fac mari eforturi să mențină acest echilibru.

Aici este, după mine, răspunsul la întrebarea “De ce nu mă schimb, dacă știu că ceea ce fac nu e bine?” Pentru că ceea ce facem, deși neproductiv, este ceea ce cunoaștem. Necunoscutul crează anxietate, există posibilitatea să nu facem față la orice poate veni în afara spațiului nostru previzibil, iar acest lucru este inacceptabil pentru psihic.

Unele schimbări par în mod incontestabil schimbări bune. De exemplu, să facem mai mulți bani. Cine nu își dorește să facă mai mulți bani? Nu există acea persoană. Însă, la o analiză atentă în psihoterapie (sau în afara ei), ajungem la concluzia că banii au reprezentat în familia noastră o sursă de stres. Poate că părinții noștri s-au certat mereu din cauza banilor iar noi, cu mintea de copil, am echivalat dorința de mai mulți bani cu posibilitatea de a deveni violenți, cu divorțul, cu nebunia poate. Am văzut la ai noștri că faptul că doar și-au dorit, însă niciodată nu au avut, mai mulți bani a păstrat familia noastră întreagă. Poate că așa am învățat că este suficient să îți dorești ceva, dar niciodată să nu ai, pentru a rămâne în familie și a păstra echilibru. Poate părea absurd, însă este de ținut minte că aceste raționamente sunt făcute de copii, care nu înțeleg complexitatea vieții adulte, iar a căror minte este populată de fantezie.

În concluzie, în opinia mea, schimbarea vine în momentul în care am înțeles cu adevărat de ce facem lucrurile așa cum le facem în prezent. Analizăm avantajele și dezavantajele reale ale schimbării. Abia apoi, poate, vom decide că schimbarea este cu adevărat benefică în profunzime și o vom duce la capăt.