Cu emoțiile sub lupă - despre emoțiile inhibitoare

Despre emoții se scrie și se vorbește mult. Este normal, natural și de-a dreptul sănătos. Cu atât mai mult cu cât ne-am dat seama de importanța lor, mai ales de importanța trăirii lor într-un mod conștient, fără ca ele să devină copleșitoare. Alfabetizarea emoțională devine cheia sănătății mintale.

Se vorbește adesea de emoțiile de bază și mai puțin de emoțiile inhibitoare.

Știm că emoțiile de bază sunt emoții de supraviețuire și au rolul de a ne informa despre mediul înconjurător astfel încât să ne adaptăm cât mai bine.

Mă simt în siguranță sau sunt în pericol? Ce anume vreau sau îmi doresc? Ce anume nu vreau sau nu îmi doresc? Sunt trist? Sufăr? Ce anume îmi face plăcere? Ce anume mă dezgustă? Ce anume mă incită? Sunt întrebări pentru a identifica emoția.

Emoțiile de bază nu sunt supuse controlului conștient,  conțin impulsuri fizice care sunt un îndemn imediat și adaptat către acțiune.  Acestea sunt: frica, furia, tristețea, dezgustul, bucuria, surpriza. Tot la emoții de bază, Hilary Jacobs Hendel adaugă și excitația sexuală.

Emoțiile ne motivează viața, deciziile importante și nu puteam trăi fără ele – nu este în controlul nostru declanșarea lor.

Emoțiile inhibitoare sunt un set de emoții care blochează emoțiile de bază. Sunt momente când ne blocăm emoțiile de bază pentru a ne armoniza cu ceilalți sau când emoțiile de bază ne copleșesc.  Aceste emoții inhibitoare sunt: anxietatea, vina și rușinea (Jacobs Hendel H.) și ne mențin în contact, inițial cu părinții noștri sau persoanele ce ne îngrijeau, apoi cu cei de vârsta noastră, colegii, prietenii, partenerii sau soții, comunitățile, grupurile religioase sau lumea în general.

Noi, oamenii, suntem predispuși genetic către conectare cu ceilalți, fiind necesar pentru a ne asigura supraviețuirea. Astfel, pentru un copil menținerea legăturii cu părinții sau persoanele de îngrijire îi asigură dezvoltarea fizică și psihică.

Așa se face că, dacă atunci când sunt mic, mama părăsește camera ori de câte ori simt un disconfort, plâng, țip, voi învăța de timpuriu să nu arăt ce simt pentru a preveni abandonul. Sau dacă furia mea îi face pe tatăl meu furios, agresiv și abuziv, voi învăța să îmi ascund, să îmi blochez furia.  Emoțiile inhibitoare vor menține conexiunea cu celălalt blocând exprimarea emoțiilor de bază.

Imediat după naștere învățăm în relație cu părinții sau persoanele de îngrijire ce emoții de bază ne sunt acceptate și care nu. Aceste emoții „neacceptate” vor provoca răspunsuri negative, cu disconfort. 

• Ca exemplu, dacă unui băiat care este trist sau care plânge tatăl îi spune în repetate rânduri să dea dovadă de bărbăție, creierul său va considera tristețea sau va asocia lacrimile cu un răspuns negativ, cu disconfort, deoarece tatăl său i-a respins emoția de bază (nu a validat-o).
• Sau dacă unei fetițe care își arată surprinderea mama îi va spune să se domolească, va întâmpina ulterior surprinderea cu confuzie sau o va ascunde, căci așa își va dezvolta ulterior creierul, pe acest tipar.
• Sau dacă un copil, căruia îi este teamă de păianjeni, bunicii îi vor spune să nu se mai prostească, de fapt el va auzi: nu este ok să îmi fie frică. Mai târziu, acestui copil devenit adult,  îi va fi frică sau va fi speriat, dar va sta cu acest disconfort singur, fără să se gândească că poate cere ajutor sau alinare, suport și reasigurare că ceea ce simte este ok.

Oricare dintre emoțiile de bază poate să reamintească ceva ce vine cu disconfort, ceva nedorit sau de neacceptat care își are sursa în relația primordială dintre copil și părinți, căci e posibil ca aceștia să fi răspuns cu furie, supărare sau indiferență la emoțiile de bază ale copilului.

 Mai mult este necesar să avem în vedere că oamenii sunt structurați astfel încât să aibă nevoie de răspunsuri pozitive când își exprimă emoțiile. Au nevoie să fie în siguranța indiferent de emoție, să fie acceptați. Emoțiile care nu sunt întâmpinate cu interes și grijă semnalizează creierului că ceva periculos sau neplăcut se va întâmpla.

Neacceptarea din partea părinților poată să vină  nu doar verbal, ci și prin postură, tonul vocii, expresiile faciale sau mesaje intenționate, ori ascunse în cuvinte.

Emoțiile inhibitoare sunt folosite de creierul nostru pentru a mai tempera expresia emoțiilor de bază. Când creierul identifică că o emoție de bază, anterior neacceptată sau primită cu disconfort, emoțiile inhibitoare stopează energia emoției de bază, o blochează,  și este adesea însoțită de tensiune musculară și scurtarea, încetinirea respirației. Ca o imagine plastică, e ca atunci când apeși accelerația (emoție de bază) și frâna (emoție inhibitoare) în același timp.

Suprimarea exprimării emoțiilor de bază poate crea stres, iar pe termen lung, uneori stresul devine traumatic și se manifestă în somatizări la nivelul corpului.

Odată învățat, chiar inconștient, acest mecanism de suprimare a emoției de bază continuă și în viața de adult, doar dacă nu cumva persoana este determinată să schimbe această dinamică.

Emoțiile inhibitoare au și rolul de a ne ajuta să funcționăm în societate, temperând din energia emoțiilor de bază când acestea sunt prea intense. Emoții precum furia, durerea, disperarea sau teroarea pot deveni copleșitoare și, câteodată, nu le puteam stăpâni, caz în care creierul nostru le temperează pentru a nu fi prea mult.