De ce avem nevoie de psihoterapie?

Ce legătură există între evoluția umană și necesitatea de a merge la psihoterapie?

Omul – această ființă superbă și complexă din punct de vedere bio-psiho-socio-cultural – are profunde legături între corp, psihic și natura și calitatea relațiilor cu ceilalți. Psihicul nostru, al oamenilor, este o arhitectură de elemente genetice, biologice, relaționale care ne permit să ne integrăm în supraorganismele mai mari pe care le numim familie, trib, cultură. Evoluția noastră în atâția mii de ani a dus la complexitate. Dar aceasta a generat și noi probleme: coordonarea sistemelor neuronale, dezvoltate de-a lungul acestei evoluții, creează un înalt nivel de complexitate încât creierul este extrem de vulnerabil atunci când apar dereglări, disocieri, erori cognitive.

Fascinată și preocupată de evoluția omului, citindu-l pe Yuhav Noah Harari și descoperindu-l pe Louis J. Cozolino, m-au pus pe gânduri care sunt strategiile evoluționiste care provoacă stres psihologic și ne fac pe noi să apelăm la psihoterapie.

Iată ce consideră Cozolino, în cartea sa De ce este eficientă psihoterapia. Cum ne folosim mintea pentru a ne influența creierul, că sunt aceste strategii:

• Jumătatea de secundă vitală

„Omul este un organism mult prea complicat, care poate dispărea din lipsa simplității”

Ezra Pound

Creierul nostru prelucrează o multitudine de informații conștiente și inconștiente.

Sunt sistemele rapide, dezvoltate timpuriu, primitive, care controlează simțurile, mișcările motorii și procesele din organism și pe care le avem în comun cu animalele. Aceste sisteme sunt caracterizate de nonverbalitate și nu sunt accesibile reflectării conștiente, fiind denumite și memorie implicită, inconștient sau memorie somatică. Sunt acele amintiri pe care nu le rememorăm în mod conștient, dar pe care nu le uităm niciodată.

Sistemele recent dezvoltate și care sunt implicate în atenția deliberată sunt numite sisteme lente. Ele conduc la apariția narațiunilor, imaginației și gândirii abstracte, fiind rezultatul interacțiunilor sociale și a creșterii prin evoluție a creierului. Conduc spre apariția introspecției și conștientizării de sine.

Diferența dintre cele două tipuri de sisteme – rapide și lente – este de aproximativ o jumătate de secundă. Iar această jumătate de secundă reprezintă „unul dintre principalele motive pentru care avem nevoie de psihoterapie”, scrie Cozolino.

Într-un timp așa de scurt – jumătate de secundă – creierul prelucrează foarte multe informații, ca un motor de căutare – așa un fel de Google – analizând amintiri, scanând organismul pentru a indentifica emoții. În medie cam 90% dintre informațiile care ajung în cortexul cerebral provin din prelucrarea neuronală internă și nu din mediul exterior. Acționăm pe baza unui șablon din trecut – prelucrarea internă – pe care psihicul nostru îl percepe drept realitate obiectivă. Ei, de aici apare consecința că avem senzația că trăim în prezent , dar trăim cu o jumătate de secundă în urmă. Acesta este motivul pentru care o parte dintre noi ne complăcem în tipare de comportament învechite, ineficiente, chiar dacă avem nenumărate eșecuri. Ne ia destul de mult până devenim conștienți de acest proces. Dacă devenim. Se nasc astfel comportamente complexe care nasc distorsiuni ce pot distruge relații de-o viață, devenim vulnerabili la apariția percepțiilor eronate, pe care psihicul însă le consideră corecte. Pe măsură ce distorsiunile sunt mai mari, succesul în viața personală și profesională scade. Psihoterapia, indiferent de abordare, își propune să corecteze aceste distorsiuni create de jumătatea de secundă vitală

• Primatul învățării timpurii

„Nu există nici prezent, nici viitor, ci doar trecutul, care se repetă iar și iar, acum”

Eugene O’Neil

Sistemele rapide de care vorbeam mai sus  se dezvoltă primele, în copilărie și influențează psihicul nostru și creierul pentru tot restul vieții. Psihoterapia este șansa de a ne întoarce mental în copilăria noastră, mică, și a înțelege efectele de durată avute. Cele mai importante lucruri le învățăm în primii ani ai vieții, o perioadă de dezvoltare cerebrală debordantă, cu impact enorm asupra dezvoltării rețelelor informaționale ale creierului.

Comunicare nonverbală  cu părinții și tiparele de reacție ale acestora influențează creierul bebelușului și modul în care acesta percepe lumea. În funcție de asta lumea devine un loc sigur sau, din contră, nesigur, periculos, rău.

Dacă contextul vremii este favorabil, iar părinții suficient de buni constituie o influența timpurie asupra dezvoltării creierului ce îi va fi de mare folos copilului pe parcursul întregii sale vieți. Însă nu la fel se întâmplă dacă vremurile sunt nefaste – război, crize economice, politice,  regimuri autocrate, foamete etc sau dacă există psihopatologii parentale, cazuri în care creierul copilului poate fi influențat în așa fel în care, poate, mai târziu să devină dezadaptativ.

„Ca adolescenți și adulți, apelăm la psihoterapie deoarece ne dăm seama că nu putem să legăm relații de valoare, să ne controlăm emoțiile sau să ne considerăm demni de a fi iubiți. Cauzele problemelor noastre rămân adesea ascunse în rețelele memoriei implicite, inaccesibile reflectării conștiente. Psihoterapia ne ajută să ne analizăm experiențele timpurii într-un mod lipsit de riscuri și să cream narațiuni care corelează experiențele respective cu modul în care creierul și psihicul nostru deformează viața din prezent. Pe parcurs, vom ajunge să înțelegem că simptomele noastre sunt forme ale memoriei implicite, nu manifestări de nebunie, patologie a caracterului sau pură prostie. Acest proces poate deschide calea spre o mai mare compasiune față de noi înșine, spre mai multă deschidere față de ceilalți și spre posibilitatea vindecării”

Louis L. Cozolino

• Rușinea fundamentală

„Nimic din ceea ce ai făcut nu este greșit și nimic din ceea ce face nu va compensa situația”

Gershen Kaufman

Rușinea este un sentiment ce reprezintă un aspect central al procesului de învățare socială și emoțională timpurie.

Există două tipuri de rușine: cea adecvată, ca formă de adaptare la comportamentul social impus de grup, de trib și rușinea fundamentală, ce este o judecată instinctivă despre sine și are ca și consecințe inutilitatea, teama de a nu fi expus, dat în vileag și căutarea cu disperare a perfecțiunii.

Rușinea fundamentală este legată de instinctul nostru primitiv de a fi un membru vrednic al grupului, al tribului nostru și reprezintă neputința de a interioriza sentimentul profund de apartenență ce se bazează pe atașament. Cei ce suferă de rușine fundamentală se consideră ca fiind stricați, cu deficiențe, imposibil de iubit și abandonați, perpetuând scheme de atașament nesigur și fiind factor central în manifestarea statutului social.

Sentimentul se naște atunci când există o lipsă de acordaj între părinte și copil, între imposibilitatea găsirii echilibrului între a fi lăsat să exploreze și a fi limitat. Dacă inițial limitarea aceasta era menită să protejeze puii de om, devine parte a infrastructurii cerebrale care are legătura cu atașamentul, siguranța și respectul de sine. Și astfel se leagă întrebarea fundamentală Sunt oare în siguranță? de Sunt oare demn de a fi iubit? Ce este dureros este că pentru cei ce suferă de rușine fundamentală răspunsul este NU. Acestora le este greu să își asume riscuri, își aleg parteneri abuzivi sau neprotectori, nu suportă singurătatea.

Deși psihoterapia nu poate întotdeauna să vindece această rușine fundamentală, poate să ofere clienților abilități și să activeze resurse necesare pentru testarea realității propriilor credințe, comportamente și emoții dezadaptative.

Despre rușinea fundamentală am scris aici și aici.

• Predispoziția spre anxietate și reprimarea exprimării verbale în condiții de stres

„Evoluția favorizează dezvoltarea unei gene a anxietății”

Aaron Beck

Orice formă de viața pentru a supraviețui caută ceea ce este favorabil vieții și evită pericolele. Atunci când sesizăm un pericol, regiunea din creier denumită amigdală avertizează sistemul nervos autonom să se pregătească de luptă sau de fugă. O jumătate de secundă mai târziu – jumătatea de secundă vitală – percepem în mod conștient stări ce pot varia de la anxietate la teamă. Dacă semnalele de teamă cum ar fi frica de șerpi sau de înălțimi par a fi amintiri înnăscute, moștenite genetic de la strămoșii noștri care trăiau în copaci, alte asocieri învățate din experiență se activează în jumătatea de secundă vitală și ne pot face să ne ferim de câini sau să vorbim în public ori să ne temem de intimitate.

Teama inhibă abilitățile de rezolvare a problemelor și de reglare a emoțiilor, ne face rigizi, inflexibili, ne obturează orizontul cognitiv, ne limitează în asumarea de riscuri, dar și de a învăța lucruri noi, ne menține în tiparele de comportament disfuncționale și în relațiile disfuncționale.

Rolul amigdalei este acela de a ne menține în viață, iar pentru asta poate să sacrifice bunăstarea și fericirea pentru supraviețuire.

Când este un nivel crescut de excitație nervoasă se inhibă regiunea cerebrală ce este responsabilă de limbajul articulat – aria lui Broca. Așa se explică de ce amuțim când trebuie să vorbim cu șeful sau în cazul traumelor. Acest aspect al inhibării verbale poate să fie dezastruoasă pentru oameni, căci exprimarea verbală ajută la integrarea rețelelor neuronale într-un tot unitar – acele rețele responsabile de cogniție, emoții, formarea atașamentului.

Să ne exprimăm emoțiile cu ajutorul cuvintelor și creând narațiuni bazate pe propriile experiențe constituie o contribuție esențială la a avea o percepție de sine coerentă.

În psihoterapie se exprimă ceea ce nu este exprimat, se conștientizează inconștientul și se integrează gândurile și emoțiile într-un tot unitar, coerent. Aici, în cadrul sigur, se stimulează aria lui Broca, se creează asocieri de cuvinte, emoții și se oferă suport clienților să își creeze o narațiune coerentă despre propriile experiențe, contribuind la redobândirea senzației de înțelegere, control și posibilitatea modificării poveștilor de viață disfuncționale. Prin limbajul verbal ne apropiem unii de alții, dar și de noi înșine – acesta fiind un motiv important ce conduce la succesul terapiei prin cuvânt – talk therapy.

• Iluziile

„Nu trăim ca să gândim…Gândim pentru a reuși să supraviețuim”

Jose Ortega y Gasset

O, da, psihicul nostru este un mare maestru al iluziilor! Experiența noastră conștientă conține multe distorsiuni, al căror rol este acela de a ne îmbunătați supraviețuirea, dar ne fac vulnerabili la suferință și ne determină să apelăm la psihoterapie.

Gândirea noastră este distorsionată astfel încât să ne punem într-o lumină favorabilă în ochii noștri și să reducă anxietatea. Ne autoamăgim. Îi amăgim pa alții, dar în primul rând pe noi.

Aceste distorsiuni la nivelul atenției deliberate reprezintă consecințe preprogramate ale istoriei evoluției noastre, sunt determinate de importanța supraviețuirii și nu sunt defecte de caracter. Ne ajută să fim asertivi, să fim puternici, să fin încrezători că putem face față amenințărilor venite dinspre mediu. Ceea ce este foarte bine! Inconvenientele apar atunci când avem prea multă încredere în aceste distorsiuni, repetăm aceleași comportamente disfuncționale. În acest caz este nevoie de testarea realității. Aspect ce este foarte important în psihoterapie. Psihoterapeutul deschide orizontul la noi alternative, la noi informații și astfel închide sistemul distorsiunilor, clientul fiind capabil de a internaliza percepțiile și observațiile celorlalți, își îmbunătățește capacitatea de testare a realității, ignoră distorsiunile obișnuite.

„Psihoterapia ne oferă șansa de a conștientiza inconștientul, creând un context favorabil pentru analizarea iluziilor noastre dezadaptative”

Louis J. Cozolino

Te-am pus pe gânduri? Tu ești sau ai fost într-un proces de psihoterapie?

Dacă vrei să experimentezi procesul terapeutic, te așteptăm cu drag să iei legătura cu noi, psihoterapeuții din cadrul echipei Ceașca de Terapie. Detalii despre noi găsești aici.

PS: scriind acest text, mi-am făcut o cană de ceai. Așa pentru inspirație. Ciocolată cu mentă – delicios!  Mesajul de pe eticheta din pliculețul de ceai (ales la întâmplare) nici că putea să fie mai sugestivă pentru călătoria noastră ca oameni, pentru evoluția noastră: „Viața este un dar. Experiența este frumusețea”.

Să trăim cu sens, să experimentăm deci!