Atașamentul - puterea părinților

Trăim într-o perioadă în care soluțiile rapide și obținerea comportamentului dorit determină succesul parentajului. Observ asta la diverse evenimente dedicate părinților prin întrebările punctuale țintite pe corectarea comportamentelor și dezamăgirea adulților că nu primesc soluții rapide la problematicile pe care le au cu cei mici sau mai mari. Mă regăsesc și eu des în situația în care caut, uneori cu disperare, răspunsuri și soluții în cărți și bloguri pentru părinți. Uneori funcționeză, de cele mai multe ori nu prea și cu cât insist cu o tehnică sau o replică crește tensiunea și mai mult. Dar oare ce ne indică acest fel de a căuta soluția magică pentru disconfortul și neputința copilului? Chiar tot ce ne dorim e să fim părinți de succes?

Majoritatea părinților care apeleaza la ajutor de specialitate își doresc să se simtă bine și conectați cu copiii lor și dacă se poate – să practice și o disciplină care nu îndepărtează. Cu alte cuvinte, ei se referă la aspecte mai profunde ale relației și anume cele legate de atașament și disponibilitatea de a fi vulnerabili în rolul de părinte. Conștientizarea acestor nevoi duce la o schimbare semnificativă în modul de gândire și de raportare la situație. Fie că e vorba despre o convingere pe care o avem despre copil sau propria persoană – “este un copil obraznic” / “nu sunt un părinte bun”, înțelegerea atașamentului face lumină în interacțiunile dificile dintre părinți și copii. 

Ce este și cum funcționează atașamentul?

Primul teoretician al atașamentului a fost psihologul britanic John Bowlby, care descrie fenomenul ca pe o „legătură psihologică durabilă între ființele umane”. Dânsul a fost interesat să înțeleagă anxietatea de separare și stresul pe care copiii îl resimt atunci când sunt separați de îngrijitorii lor primari. La acea vreme, teoriile comportamentale sugerau că atașamentul este un comportament învățat ca rezultat al hrănirii – îngrijitorul îl hrănește pe copil, iar copilul devine atașat. Ce a observat Bowlby este că asigurarea hranei nu a diminuat anxietatea cu care se confruntau copiii atunci când erau separați. În schimb, el a descoperit că atașamentul era caracterizat de modele clare de comportament și de motivație. Când copiii trăiesc un distres, vor căuta apropierea față de îngrijitorul lor primar pentru a primi atât confort cât și îngrijire. Teoria atașamentului ne spune că îngrijitorii primari, care sunt disponibili și răspund la nevoile unui copil, îi permit copilului să dezvolte un sentiment de securitate. Astfel acesta știe că îngrijitorul este de încredere, ceea ce creează o bază sigură ca să exploreze lumea și să se dezvolte.

Atașamentul funcționează ca o forță care atrage două corpuri unul spre celălalt, este în centrul relațiilor umane și e energia care activează instinctele copiilor și ale părinților. Copiii au nevoie să se atașeze fizic și emoțional de un adult, deoarece nu sunt capabili să funcționeze pe cont propriu. Se desprind treptat, mai întâi când sunt pot să stea pe picioarele lor, apoi când încep să gândească pentru ei înșiși, ca în final să-și aleagă singuri direcția și să devină autonomi. 

Scopul atașamentului este conectarea

Rămânând conștienți de faptul că, prin manifestările lor, copiii caută proximitatea părinților, o să reușim să mutăm atenția de la ce “trebuie” să facem către ce este cu adevărat important, și anume conectarea cu copiii noștri. Cunoașterea atașamentului ne face conștienți de faptul că problemele sunt mai degrabă de tip relațional și nu de comportament. Este foarte probabil ca acest fel de a privi  interacțiunile cu copilul să trezească în noi propriile valori ale atașamentului cu părinții noștri. Este important să ne permitem să fim vulnerabili și să ne confruntăm cu propriile reacții impulsive, propria imaturitate, propriile conflicte interioare și sentimentele de inutilitate. Să ne permitem să ne arătăm așa cum suntem și copiilor noștri, cu lucrurile care ne reușesc mai bine sau mai puțin bine. 

Părinții sunt și ar trebui să rămână experții copiilor lor prin iubirea necondiționată pe care o simt și prin activarea capacităților de identificare și de răspundere la nevoile de atașament ale acestora. Specialiștilor le revine rolul de a stimula și întări resursele sănătoase ale părinților și de a acorda suportul necesar în vindecarea traumelor de relație din istoricul acestora.

Gabor Mate despre atașament și autenticitate. Dacă cele două nu pot există în mod sănătos una fără alta, tu ce alegi să fii, un părinte de succes sau un părinte autentic?