Disonanța cognitivă - ce este și ce facem cu ea

Am citit acest articol despre disonanța cognitivă pe timpul pandemiei. Este un articol foarte interesant care oferă o explicație de ce, deși știm că anumite comportamente în această perioadă ne pun în pericol, alegem totuși să le facem. M-a făcut să mă gândesc și în sens mai larg la disonanța cognitivă și la rolul ei în viața noastră.

Disonanța cognitivă este starea de disconfort psihic reprezentată de o diferență marcată între două păreri, credințe, atitudini pe care le deținem simultan, mai ales când acestea sunt legate de comportamente pe care le desfășurăm (sau ar trebui să le desfășurăm).

De exemplu, să spunem că am o intoleranță la lactoză. Eu știu că lactatele îmi fac rău (gând sau “cogniție”), însă mie îmi place foarte mult brânza. Mănânc brânză des (comportament), așa că mă aflu într-o stare de conflict: renunț la a mai mânca brânză (schimb comportamentul) sau renunț la ceea ce știu ca fiind adevărat și îmi spun că de fapt, îmi este rău de la altceva (schimb credința) sau schimb percepția mea asupra acțiunii (totuși fac un bine industriei lactatelor, așadar este OK să continui cu comportamentul în ciuda a ceea ce știu).

Creierului nu îi place să se afle într-o stare de conflict. Tensiunea psihică trebuie, cumva, redusă și echilibrul restabilit. Doar că, uneori, căile pe care le alegem pentru a reduce tensiunea psihică fac mai mult rău. Exemplul de mai sus este unul benign, care ne afectează exclusiv individual.

Să luăm exemplul violenței domestice: o femeie și un bărbat se iubesc, însă unul dintre ei îl abuzează fizic pe celălalt. Apare disonanța cognitivă în momentul în care cele două nu pot fi adevărate simultan: nu poți să și iubești (sau să fi iubit) și să și abuzezi pe cineva constant. Una dintre cele două trebuie să se schimbe. În momentul acela creierul (și sufletul, aș adăuga eu) caută să “cadă la pace” într-un fel care să îi zdruncine cât mai puțin realitatea și viziunea asupra lumii. Uneori, pare cel mai acceptabil să apelăm la amăgire: “Dacă eu aș face totul bine, nu m-ar mai lovi” sau “Dacă nu m-ai mai provoca, totul între noi ar fi perfect”. Comportamentele, apoi, se concentrează în efortul de a îndeplini condiția stabilită pentru perfecțiune. Pericolul rămâne pe loc, la fel și relația problematică.

Exemplul acesta este similar cu situația unui copil pe care îl dezamăgesc părinții în imperfecțiunea lor. Copilul își iubește părinții necondiționat, este o nevoie esențială supraviețuirii. El are nevoie să creadă că părinții îl iubesc și vor avea grijă de el. Această credință nu se poate schimba fără o dezorganizare majora a vieții psihice. Totuși, părinții îl neglijează. Sau se ceartă foarte rău între ei. Poate părinții sunt mai mult absenți, din diverse motive. Atunci, copilul este pus în situația de a-și găsi o explicație care să unească, acceptabil, cele două aspecte contrastante. Așa apar explicații pe care, uneori, le ducem cu noi până la maturitate și chiar mai târziu. Idei de genul “Am fost eu un copil dificil”, sau “Săraca mama, avea foarte multe pe cap și de aceea nu avea timp de mine”, sau “Din cauza mea se certau părinții atât de des”.

Ce facem cu asta?

După părerea mea, primul pas este acceptarea unei stări de ambivalență. Uneori, mai multe lucruri pot fi, totuși, adevărate simultan. Oamenii sunt ființe complexe, iar viața psihica poate conține elemente contradictorii, de natura multiplă. Pot fi și într-un fel, și în altul, și să îmi mențin integritatea psihică.

Pasul doi este analizarea tensiunii: unde este problema, de fapt: la comportament sau la credință? Această analiză necesită un grad mare de onestitate și de toleranță față de ce este în noi înșine și care, uneori, ne sperie. Uneori poate fi util ajutorul unui psihoterapeut în acest demers de auto-analiză (sau mai mereu, dar asta cred eu).

Ultimul pas este decizia de a schimba, sau nu, credința, comportamentul sau percepția asupra comportamentului. Odată definită propria realitate, putem decide cu luciditate ce vom schimba. Putem decide chiar să nu schimbăm nimic. Însă va fi o decizie în adevăratul sens al cuvântului, și nu amăgire.

Așadar, votul meu este pentru onestitate în auto-analiză și cererea ajutorului acolo unde tensiunea psihică devine greu de dus. Just my two cents.