În căutarea atenției: să dărâmăm miturile cu care copiii sunt priviți!

Copilul care caută permanent atenția este în mod necesar un copil nefericit. El simte că dacă nu i se dă atenție, e lipsit de valoare, nu-și are locul. El vrea să fie în permanență asigurat că este important. Dat fiindcă se îndoiește de aceasta, niciun fel de asigurare nu-l va convinge vreodată.

Dr. Rudolf Dreikurs – Children: the Challenge

Zilele astea am recitit cartea lui Gabor Mate – Minți împrăștiate: originile și vindecarea tulburării de deficit de atenție și ceea ce are un impact asupra mea este legat de concepțiile greșite, dintre cele mai nocive, care se aplică copilului cu ADD – tulburarea de deficit de atenție. Are impact asupra mea pentru că aceste concepții greșite sau mituri se aplică de multe ori și copiilor tipici, celor care sunt perfect normali, sănătoși.
Erik Erikson a atras atenția că este absolut necesar să nu confundăm copilul cu simptomul lui. Aplicabil și adulților, căci nu asta ne definește. Aceste mituri legate de căutarea atenției împărtășesc presupunerea comună, dar greșită,  că acțiunile părinților – deci adulților – sunt responsabilitatea copilului și că acesta le poate schimba reacțiile.

Iată, deci, care sunt cele mai nocive:

Mitul 1: copilul vrea doar să atragă atenția

Gabor Mate spunea că “e absolut corect. Copilul vrea să atragă atenția. Numai că nu este niciun “doar” adăugat aici. Nevoia esențială a copilului este să primească tipul corect de atenție. Lipsa ei este principala lui anxietate”. În cazul copiiilor cu ADD aceștia au trebuit să investească mai multă atenție decât au primit și acesta este motivul pentru care au un deficit de atenție. Un alt motiv este că acești copii atrag mai multă atenție negativă decât pozitivă, ceea ce în timp înrăutățește situația, ca de exemplu atunci când copilul face ceva – de cele mai multe ori inconștient – ca să atragă atenția, iar adultul îi răspunde cu o privire mustrătoare, cu un gest punitiv pe care copilul le interpretează ca pe o respingere. În acel moment anxietatea lui crește, apare teama de a nu fi separat de adult și caută cu disperare și mai multă atenție. În acest cerc, vârtej, numai adultul poate interveni și să îl întrerupă, căci el este cel ce deține cheia: “Cheia în acest sens este să înveți să-i dai copilului nu atenția pe care o solicită, ci atenția de care are nevoie” (Mate). 

Bine, bine, dar cum faci asta?

•  Prin compasiune – purtarea copilului percepută ca enerventă este de fapt anxietate și rană emoțională.
• Prin curiozitate autentică și lipsită de prejudecăți – pentru a înțelege mesajul pecare copilul vrea să îl transmită prin acest comportament.

Știu din propria experiență că este dificil atunci când copilul caută cu o foame neorsoită atenția, iar noi adulții obosiți după o zi de muncă, când trebuie să facem și cumpărături, să plătim facturi, să facem și curat sau mâncare, devenim iritați, frustrați, poate prinși în capcană. Ba mai mult asta poate să apară după ce am stat cu copilul jucându-ne, mergând cu el în parc. Cu atât mai mult în cazul copiiilor cu ADD acest comportament este și mai intens. Devine obositor și dăunător pentru copii însăși și pentru părinți. Adultul, părintele, trebuie să fie capabil să refuze ferm copilul atunci când este incapabil să răspundă cererilor de atenție ale copilului. Însă ceea ce este foarte important este să o facă cu blândețe – acum nu sunt în stare să fac asta / acum nu am chef să fac asta. Cel mai adesea, nu refuzul legitim al părintelui per se este problema, ci modul în care acesta transmite mesajul – cu o nervozitate punitivă. Deși nu aceasta este intenția părintelui, copilul se simte rănit emoțional și respins, anxietatea sa transformându-se într-o profeției autoîmplinită – știam eu! Este nevoie ca părintele să anticipeze reacțiile copilului, să le înțeleagă sursa pentru ca acesta, fără a fi pedepsit sau făcut să se simtă rușinat, să înceapă să tolereze refuzul.

Mitul 2: copilul încearcă în mod deliberat să-l agaseze pe adult

Adesea în relațiile cu ceilalți, fie că sunt soți, copii, părinți, colegi, prieteni etc., ne imaginăm că știm care le sunt intențiile, fără a verifica cu ei. Aceasta se numește gândire intențională și este o credință greșită. Credințele reflectă anxietățile noastre și exclud curiozitatea și rigidizează compasiunea. Când vine vorba de copii, gândirea intențională ne împiedică să vedem copilul așa cum este el. Mai mult și mai greu de dus, cu urme adânci, judecățile pe care le facem despre copiii noștri devin judecăți de sine pe care aceștia le vor purta cu ei, ca o povară, în viața adultă – am fost un copil rău, am fost tare prostuț când eram mic, și acum sunt. Copilul ajunge să se vadă pe sine prin intermediul acestor judecăți negative ale părintelui. Vor simți rușine, vină, furie, durere. Copiii nu sunt vicleni, nu sunt răuvoitori și nu acesta este motivul purtării lor. Cum scriam mai sus e nevoie de curiozitate compătimitoare pentru a vedea ce l-a determinat pe copil să se poarte așa? Ce i s-a întâmplat ca el să se manifeste astfel? Multe se pot afla dacă păstrăm vie curiozitatea și nu o ucidem prin gândirea intențională. “Putem afla multe dacă știm că nu știm”, cum spunea Gabor Mate. 

Mitul 3: copilul îl manipulează premeditat pe părinte

A crede că copilul manipulează sau controlează adultul este tot o credință din sfera gândirii intenționale. “Un copil care își dezvoltă o înclinație de a-i manipula sau controla pe alții o face din slăbiciune, nu din putere” (Mate), acestea sunt reacții de frică bazate pe anxietăți inconștiente ale copilului. La copii manipularea apare deoarece ei au învățat că exprimarea nevoilor nu duce neapărat la un răspuns înțelegător și favorabil sau pentru că, copilul rănit emoțional, nu mai poate să își verbalizeze emoțiile. Vindecarea acestor răni este posibilă dacă adultul înlătură credința potrivit căreia consideră comportamentul copilului principala sursă de probleme. Manipularea, controlul, autoritarismul – excesive – la copil sunt caracteristici disfuncționale și conducătoare spre eșec, dobândite de un copil anxios și sensibil. Acest copil are nevoie de un mediu înțelegător, educativ, încurajator pentru a le diminua.

Mitul 4: comportamentul copilului cu ADD cauzează tensiunea sau mânia adultului

Haideți să normalizăm toate sentimentele! Mânia, teama, disperarea, frustrarea sunt stări emoționale normale. Vin de multe ori cu disconfort, în funcție de istoricul vieții și de temperament, și de aceea există tentația de a da vina pe alții atunci când le simțim. Imaginează-ți următoarea scenă, pe care mulți dintre noi părinții am trăit-o: părintele îi spune copilului să se grăbească, acesta abia își târăște picioarele, mișcările îi sunt moi, lente. Părintele se înfurie și își imaginează că furia îi este provocată de copil, de comportamentul acestuia și îl pedepsește, dar îl pedepsește nu pentru ce  a făcut, ci pentru senzațiile neplăcute pe care părintele le-a simțit. Furia îi apaține adultului, chiar dacă purtarea aparține copilului. Poate că în zilele în care părintele ar fi bine dispus, ar fi odihnit nu ar reacționa la fel la același comportament. Părinții trebuie să fie conștienți de reacțiile lor emoționale de orice tip. În acest fel vor ridica de pe umerii copiilor lor povara emoțională. Când asociem sentimentele noastre cu ce face altcineva este pentru că, copii fiind și noi, alți oameni ne-au făcut să ne simțim într-un fel sau altul în funcție de cum ne-au tratat. Dacă asta facem ca adulți, înseamnă că am eșuat să ne dezvoltăm autoreglarea. Părintele copleșit de anxietate ca vrea să controleze copilul. Ceea ce este nevoie este să fie atent la ce simte și la a aborda cu curiozitate și înțelegere comportamentul copilului. 

Mitul 5: copiii cu ADD sunt leneși

Dacă la suprafață pare lentuare, mai în adânc este suferință emoțională. Leneș e un cuvânt care exprimă o judecată pentru a denumi o persoană care nu vea  să facă ce vrem noi să facă, reprezintă relația persoanei cu lumea, începând din familia de origine. E nevoie de a deschifra mesajul pe care copilul ni-l transmite prin ceea ce numim lene. Este posibil să fie opoziționism  sau negativism. Iar opoziția asta are povestea ei, dă un mesaj părintelui, iar acesta este necesar să învețe să-l descifreze. Acest mesaj are o poveste, are un sens. Oare care? Depinde de fiecare caz în parte.

Aceste mituri îmi par atât de prezente în viața părinților și copiilor, nu doar în cazurile în care ADD este prezent. 

Haideți să fim curioși de ce copiii au o foame neostoită de atenție! Ce ascunde ea? Care este povestea ei? Ce mesaj ne transmite copilul de fapt?